Veronica Ciuchină

„Toate experiențele avute m-au ajutat să cresc, să devin o mai bună versiune a mea”

Veronica Ciuchină este profesoară de limba franceză la Colegiul Agricol Traian Săvulescu din Târgu Mureș. În timpul liber face voluntariat în cadrul JCI Târgu Mureș. Anul acesta a coordonat împreună cu Székely Zsolt proiectul de Public Speaking.

Când ai venit în JCI și în ce proiecte te-ai implicat?
Veronica: Am intrat în JCI în 2015. M-am implicat în mai multe proiecte și pe departamentul de HR, unde sunt și astăzi activă și încerc să ajut cu ce pot. Am coordonat un eveniment care a avut ca temă combaterea risipei alimentare și, în 2017, am fost vicepreședinte pe departamentul de resurse umane – am coordonat activitatea acestui departament pe parcursul anului. În acest răstimp, între 2017 și 2019, am activat pe mai multe proiecte din cadrul organizației.

Printre care?
Veronica: Printre care… unul care mi-a fost drag și pe care țin să îl menționez a fost proiectul Eco, în cadrul căruia am susținut mai multe activități educative pentru copii din școlile generale. Întotdeauna mi-e drag, eu lucrând cu liceeni, mi-e drag să merg și să am activități la copii mai mici. Am mai făcut asta pe franceză, pe la începutul carierei mele, și sunt foarte drăguți și receptivi și mi-a plăcut să susțin acele activități educative pe partea de ecologizare, pe partea de reducere a consumului de apă și a energiei electrice. Sunt activități de conștientizare, pentru ca generația următoare să fie o generație mai responsabilă. De asemenea, am organizat și activități de ecologizare, ateliere în care am făcut diverse obiecte din materiale folosite, le-am reutilizat, le-am refolosit, le-am dat o altă utilizare și cam asta a fost pe scurt ceea ce am făcut în cadrul proiectului Eco.

Spuneai că te-ai simțit mai atrasă de proiectul acesta, de ce Eco și nu alte proiecte?
Veronica: Cred că pun un preț mare pe partea de responsabilizare în ceea ce privește protejarea mediului înconjurător. Mi se pare cumva inuman sau strigător la cer cât de multă risipă facem și de aceea m-am și implicat pe proiectul de combatere a risipei alimentare. M-a atras și acela, m-a atras și proiectul Eco pentru că în societatea asta consumeristă tindem să nu apreciem ceea ce avem… și consider că este foarte important să conștientizăm că e momentul să ne oprim și să reducem consumul și să fim mai atenți ce consumăm, cât și cum putem să ne protejăm până la urmă casa noastră.

Ai zis că în afara JCI, în viața de zi cu zi ești profesor, ai putea să îmi spui cum și de ce ai ales meseria aceasta? Vocația mai dregrabă…
Veronica: E vorba de vocație, dar sistemul nu te pregătește pentru ce înseamnă de fapt acestă vocație, această profesie. Pot să spun că lucrurile s-au întâmplat, nu știu dacă am ales … pentru că a fost firesc să aleg așa pentru mine, așa am ieșit din școală și așa mi-am continuat studiile pe ceea ce eram din fire înclinată să fac, mi-a venit ușor să vorbesc limbile străine, le-am învățat ușor, prin urmare mi-au plăcut și am fost bucuroasă să le aprofundez, iar apoi ăsta era cumva cursul firesc al unui absolvent de litere, filologie, să devină profesor. Și am devenit profesor. Nu pot să zic că am fost pregătită pentru ce a urmat, chiar foarte puțin, dar am acceptat provocarea și pot să spun acum după mai bine de 10 ani de experiență că am crescut foarte mult în timp. Am învățat din propria experiență, eșuând de nenumărate ori, dând greș, dar toate experiențele avute m-au ajutat să cresc, să devin o mai bună versiune a mea.

Dintre greșelile pe care spui că le-ai făcut de nenumărate ori care a fost aceea care te-a ajutat cel mai mult să crești, care a avut un impact major asupra ta?
Veronica: Cred că decizia care a avut un răsunet destul de mare în mine a fost să părăsesc sistemul timp de un an, să îmi suspend activitatea de profesor, în urmă cu 5 ani. Mi-am luat un an sabatic și m-am angajat în mediul privat. În momentul respectiv nevoia a fost acerbă de a mă detașa de tot ce se întâmpla atât în general în sistemul de stat, cât și în particular în școala în care predam. Nu simțeam că ceea ce fac are sens, că-mi aduc aportul, pe scurt nu aveam satisfacții imediat și mi se părea ușor futilă activitatea. În plus, știm cu toții cam care erau condițiile și traiul unui profesor în urmă cu câțiva ani. Toate astea cumulate m-au făcut să îmi doresc să ies și să încerc altceva. Și am făcut-o. Dar, cumva, din primul moment în care am luat decizia și am făcut demersurile și efectiv am făcut mutarea, am început să primesc primele semne despre ce însemn, am început să văd în reacțiile celor din jur, în special în reacțiile elevilor pe care îi părăseam ce am însemnat pentru ei și aceea a fost o primă confirmare a ceea ce făceam, dar nu vedeam că fac. Și în urma acelei experiențe, am început să îmi schimb un pic percepția, perspectiva, iar după un an de zile am revenit la școală, dar în același timp am început să fac și voluntariat.

Cum ai aflat prima dată de JCI?
Veronica: Păi… e amuzant și interesant cum se învârte roata, pentru că prima dată am auzit de JCI la un eveniment de Public Speaking în 2013, acela a fost primul moment când am ajuns la un eveniment JCI, neștiind exact ce fel de organizație este JCI, dar am văzut promovarea la eveniment și am participat la o sesiune de Public Speaking care mi-a plăcut, dar nu am continuat, nu a fost neapărat un interes major în momentul respectiv și au trecut încă 2 ani până să intru efectiv în organizație.

Între timp ai mai avut contact cu organizația?
Veronica: Nu, nu am mai avut contact cu organizația, dar am avut contact cu oameni care și ei au intrat în 2015, un prieten bun de al meu, Petru. Intrase la începutul anului și ținând legătura cu el, întâlnindu-mă cu el am început să povestim, știind cam ce fac eu în timpul liber. Pentru că în momentul ăla făceam un altfel de voluntariat, aveam o școală de tango și aveam activitate și deja experiență în organizarea de evenimente, coordonarea unui proiect să spun așa… știind cam ce fac, mi-a recomandat să încerc și să intru și eu în JCI.

Ce anume te-a convins?
Veronica: N-a trebuit să fiu convinsă, îmi doream să fac o schimbare, îmi doream să văd că ceea ce fac contează, îmi doream să am impact pe o anumită scară și să învăț, să cresc.

Cum și cu ce te ajută sau te-a ajutat faptul că te implici în JCI?
Veronica: Nu știu dacă există, în afară de tango, care este o pasiune destul de mare a mea, o altă activitate care să te ajute, cel puțin pentru mine nu există… să te dezvolți și să crești, cum te ajută voluntariatul. Atât să te cunoști pe tine mai bine, cât și să înveți să relaționezi mai bine cu ceilalți, să înveți să colaborezi și să lucrezi cu ceilalți. Consider că în viața de zi cu zi rareori ne este dată această posibilitate, de a învăța să lucrăm în echipă, de a învăța să coordonăm o echipă sau un proiect și de a putea să facem greșeli, dar în același timp fără un risc prea mare, fără o miză prea mare, așa cum se întâmplă de obicei la un job. Deci se poate să greșești, ai cu siguranță repercursiuni și consecințe, dar nu riști să îți pierzi locul de muncă, să ți se scadă din salariu… există așa un spațiu de desfășurare sigur, în care poți să înveți.

Și cu toate acestea ceva riști chiar și într-un mediu sigur, ce anume crezi tu că riști dacă greșești în JCI?
Veronica: Hmmm, grea întrebare. Nu consider că am riscat ceva, sincer. Am greșit, nu o dată și în relațiile cu ceilalți, cu colegii mei și alte persoane, și în privința felului în care am ales să acționez sau deciziile pe care le-am luat la un moment dat, dar din toate am învățat și nu am avut până în momentul de față un risc pe care să îl fi luat și care să fi avut repercursiuni majore sau pe care eu să ajung să îl regret.

Care a fost cel mai dificil moment ca project manager?
Veronica: Cred că un moment dificil e acela, și l-am trăit recent, în care ești pus în situația de a recunoaște niște limite, de a recunoaște acea situație în care nu poți decât să minimizezi daunele, nu mai ai ce să faci și trebuie să recunoști că în momentul de față, atât ai putut, echipa ta atât a reușit să facă, poate nici nu a ținut de echipa ta sau de tine personal, ci a ținut de o anumită conjunctură care nu ți-a fost favorabilă. Poate că nu ai văzut anumite lucruri pe care le-ai fi putut face din timp și nu îți rămâne decât să accepți lucrul ăsta, să te regrupezi și pe viitor să faci lucrurile mai bine, să le gândești mai bine, să ai grijă mai mult la a prevedea anumite situații, să îți ridici capul sus și să privești spre viitor.

E greu, e ușor … să accepți că ai limite?
Veronica: Păi … nah, a început să devină mai ușor sincer, decât a fost mai demult, de asta zic că simt că în timp crești. Dacă îți dorești asta bineînțeles, dar activitatea în voluntariat te pune în situații în care vrei nu vrei te dezvolți și crești.

Pentru că tot vorbim de momente dificile, aș vrea să te întreb dacă au fost și momente în care te-ai gândit să renunți?
Veronica: Nu m-am gândit să renunț, să ies din organizație, cât am simțit câteodată nevoia de a lua o pauză, de a mă detașa … de a lua un respiro, și cred că este firesc să se întâmple așa pentru că și de la job îți iei concediu, ai nevoie de câte o vacanță, de câte o perioadă de detașare și asta se întâmplă câteodată și în voluntariat, după o perioadă mai încărcată sau un anumit proiect sau eveniment care ți-a consumat mai multă energie sau timp, simți nevoia să te detașezi, să te odihnești puțin și poți să o faci într-un mod relaxat, natural fără să încurci pe nimeni. Așa că da, am avut perioade, mi le-am luat… și m-am gândit ce vreau să fac în continuare, ce m-ar ajuta pe mine să fac în continuare. Am încercat, cel puțin în ultimii doi ani, să fac ceea ce am considerat eu că îmi este de folos.

Ce vrei să faci în continuare în JCI?
Veronica: În JCI îmi doresc să învăț lucruri noi în continuare și să ajut acolo unde pot să ajut, și am eu un proiect așa de suflet, pe educație pe care aș vrea să îl implementez, dar momentan este așa… în mintea și în sufletul meu și urmează, urmează să îl pun pe roate.

Există în mintea și sufletul tău o anumită categorie de beneficiari căreia nu ai putea să îi spui nu sau căreia ți-ar fi foarte greu să îi spui nu? Și dacă da, care e aceea?
Veronica: Cumva trag foarte mult, din prisma faptului că lucrez cu tinerii, tind spre a derula proiecte cu și pentru tineri. Da, dacă ar fi … vârsta adolescenței 14-19 ani ar fi grupul de beneficiari, țintă.

Dacă am face un exercițiu de imaginație și am presupune că nu ești în JCI, dar ți-ai dori să intri în lumea voluntariatului, cum ai alege o organizație în care să faci voluntariat?
Veronica: În primul rând, m-aș uita la ce face acea organizație, ce proiecte are în derulare, ce a făcut până acum, ce zice lumea despre acele proiecte și activitățile avute și, apoi, m-aș uita la ce oameni sunt în organizație. Sunt oameni zâmbitori, sunt oameni deschiși, sunt oameni calzi, cu inițiativă… și, dacă aș rezona cu oamenii de acolo și cu ceea ce fac ei, atunci cu siguranță aș fi interesată, practic eu asta am găsit în JCI. Am prins organizația, când am intrat, încă la început și lucrurile încă nu erau foarte bine definite, dar am întâlnit oameni care au avut inițiativă, care au avut voința și dorința de a pune lucrurile în mișcare și au făcut-o și pentru că am avut acest exemplu că „da, se poate”, mi-am dorit și eu să demonstrez acest lucru că „da, se poate” și mi-am dorit să rămân în preajma acestor oameni care sunt, după părerea mea, deosebiți.

Spuneai că ai avut ocazia să dovedești că se poate, să dovedești cui?
Veronica: Pe plan personal, mie, dar și celorlalți, lumii, societății în care trăim și în care la tot pasul auzi că ba un lucru nu merge bine, ba un lucru nu se poate atinge. La noi e chestia asta „nu merge”, sunt vorbe pe care le auzi tot timpul, în orice moment al zilei, dintr-o parte sau alta și care încetul cu încetul simți că te pun la pământ și nu mai vezi o speranță, nici pentru țara asta, nici pentru orașul tău, nici pentru tine ca cetățean. Ori pentru mine ăsta a fost un element foarte important să fiu în preajma unor oameni care cred că se poate, care nu numai că au speranță, dar și fac ceva la modul concret pentru a-și atinge obiectivele și visurile.